prime impresii

Inca un picior si inca unul…haide, haide…misca-te, domnule ca intarzii. Da stai, ba, nene, ca toata lumea se grabeste. Toata lumea…monstrul de fier scrasneste din toate incheieturile dar merge, merge tot timpul in sus. Sus, la aer, la suprafata. Toata lumea alearga aici. Dupa bani si dupa metrou. Vor si ei o treapta pe scara rulanta. Una singura. Uite, pe treapta mea, iti dau voie si tie sa urci. Dar numai tie.Shhh! Nu incapem mai multi de doi. Da’ data viitoare, imi pastrezi si mie un locusor pe treapta ta, nu? E chiar hazliu, daca stii sa razi. Suntem intr-un vals al pasilor. Toti intr-o corala infinita. Si azi, si maine, si minutul urmator, si secunda precedenta. Si sub noi pufaie scara. Oare si scara are accent bucurestean? Pai da, ca e si ea gri, ca toate de pe aici. Vaaaai, dar cum poti spune asa ceva? Nu e totul gri, mai apare si cate o pata de culoare, ici si acolo. Sa nu imi spui ca nu te uiti la papucei in metrou! Eu da. Oamenii astia grabiti nu mai exprima niciun sentiment. Le-au uitat pe toate. Le-au luat si le-au aruncat la cosul de gunoi. Cand ma uit la ei, nu mai vad doi ochi, ci miliarde de ochi care se lasa dusi de miliarde de pasi spre miliarde de locuri. Miliarde de ochi cu acelasi ras fals si monoton. Miliarde de ochi care se uita in gol, spre un castig indepartat, miliarde de ochi fara pofta de viata. Miliarde de ochi care mananca la Mac si se tin de barele de la metrou. Dar macar anonimii astia au papucei draguti. Vara, cel putin. Toate sandalutele alea colorate, vii si stralucitoare imi aduc aminte de Scufita Rosie si de Alba ca Zapada si de Daisy. Si zambesc…vreau acasa. O pereche de ochi, dupa ce a scapat putin de la sedinta miliardelor de ochi, se holbeaza la mine:”Saraca nebuna, ce ii arde ei sa zambeasca?”.Sarac nebun, de ce nu zambesti si tu? Ai fi mai om. S-ar duce perechea ta de ochi si ti-ar cumpara o inima, un sufletel de copil si o cutie de bunatate, desi e stoc limitat. Dar tu nu vrei. Ramai ne-om atunci. Eu continui sa ma uit la papucei.