acasa

M-am saturat sa ma joc de-a” omul mare”, de-a”studentul”, de-a „domnisoara e in capitala”. Tu chiar nu intelegi? E urat si negru si nu stiu daca sumbru sau frumos. Dar nu vreau sa te cred ca o sa fie bine. Nu mai vreau sa scriu corect, nu mai vreau sa stiu capitala Yemenului, principiul fundamental al economiei, scrierea caligrafica. Nu mai vreau sa stiu culorile. Nu mai vreau sa iau bulina rosie. Nu mai vreau sa mananc biscuiti cu banana. Vreau sa ma nasc. Iar. Si nu o sa mai fiu prietena ta. Nu o sa te mai cred, viata!Vreau sa involuez. Sa fiu din nou un ou. Ma fac un ou de paste. Traiesc 2-3 zile, ma ciocneste cineva si e fericit. Si gata. Nu ma mai intereseaza ce o sa fie, ce-ar fi fost daca eram albastru in loc de rosu, daca ma punea la pasca sau la cozonac, daca eram de rata sau de strut. As fi un ou fericit.

Dar tu, viata, tu ma intristezi. Eu te zic lu mama. Dar mama doarme. Am fugit de langa ea pentru creierul de acum 2 minute. Trebuia sa scriu. Sa ma linistesc. Mama mi-a spus ca ma iubeste si ca sunt o randunica calatoare. Eu i-am spus ca am autocar si de asta ma plimb. O randunica cara un autocar si merge pentru ca autocarul e prea greu ca ea sa poata sa zboare. Dar eu nu-l mai vreau. Vreau sa fac pana. Acasa. Si sa iau o papadie si sa ma ridic la cer. Si cand bate vantul, sa zboare semintele si sa ma lase jos. Iar si iar. Unde ai fost azi, copile? Nu stiu si nici nu vreau sa stiu. Dar a fost frumos. Mai vrei sa mergi? Nu. Maine altceva. Dar, viata, sa imi promiti ca coada de la papadie o sa ma lase tot acasa. Si daca te tii de cuvant, poate ne jucam de-a vata de zahar. Sau de-a roua. Sau de-a verde crud.