tou

Poate unii nu sunt meniti sa isi gaseasca jumatatea. Ei nu cauta o jumatate de inimioara, ci mii, milioane, galaxii de inimi menite sa ii intregeasca. Cauta aventura si iubesc pana la epuizare orice forma amorfa de inima. Ei nu cauta o ea sau un el, ci isi cauta el-ul.

Uite un el. Un personaj. Sa lasam fictiunea sa creeze fictiune, e pacat. Poate prea pacat. Oameni sunt peste tot, de ce sa nu ii bagam in carti?Daca ii facem mici de tot incap. Si tot oameni ii vom numi si in carti. Nu as putea concepe sa desenez un om detasata fiind de orice e omenesc in viata. Il stiu. E langa mine. L-am vopsit, i-am dat alte haine ponosite, poate i-am adaugat cateva cosuri, si i-am marit varsta. Tot ce e posibil. Oricum, experienta lui de viata e mult prea mare pentru a-l considera un adolescent. Adult. Si, totusi, are doar 18 ani.Sau 19...niciodata nu am fost buna la a tine minte zile de nastere.

Scrie. Poezii. Un fel de Bacovia, sau poate un Arghezi murdar. Sau poate nu imi pot eu imagina inventivitatea si ingeniozitatea fara a fi copiata de la trecuti. S-a indragostit intro zi. Si de atunci iubeste.

Nu il consider geniu. Nici nu stiu cuvantul prea bine. Oricum, e ceva mai mare decat noi si care stie mai multe. Si caruia nu ii pasa de haine la moda, creioane colorate ultimul racnet, reviste trendy pentru fetite cu fundite cu bulinute. Dovada ? Iubeste. Un geniu nu iubeste, conform teoriei schoppenhaueriene. O fi el o exceptie? Sincer, nu imi pasa. In capul meu, el nu e geniu, ci doar altfel.

Revenind la oile noastre, iubeste. O inimoara mica de tot, ascunsa intr-un ungher nu stiu exact pe unde dar oricum departe de ficat. Apropo, ficatul lui e praf. Bea si fumeaza.De sparge. Isi traieste clipa omul. Mi-a spus candva ca o sa moara la treizeci si ceva de ani. Ma bucur pentru el. Pentru ca in speranta asta, o sa uite de orice e contingent si o sa se arunce in aventura. Da, da inimioarele alea de care vorbeam mai sus. Face un puzzle mare care la 30 si ceva de ani se sparge. Dar ce mai conteaza? Probabil nici nu o sa isi gaseasca o slujba, nici nu o sa se casatoreasca, poarte doar 2 zile sa vada si el cum e O zi noaptea nuntii si o zi luna de miere. Si , stai asa, inca o zi, despartirea. Crede ca e foarte tare.

Si il cred. De ce sa te arunci in rutina ?

acasa

M-am saturat sa ma joc de-a” omul mare”, de-a”studentul”, de-a „domnisoara e in capitala”. Tu chiar nu intelegi? E urat si negru si nu stiu daca sumbru sau frumos. Dar nu vreau sa te cred ca o sa fie bine. Nu mai vreau sa scriu corect, nu mai vreau sa stiu capitala Yemenului, principiul fundamental al economiei, scrierea caligrafica. Nu mai vreau sa stiu culorile. Nu mai vreau sa iau bulina rosie. Nu mai vreau sa mananc biscuiti cu banana. Vreau sa ma nasc. Iar. Si nu o sa mai fiu prietena ta. Nu o sa te mai cred, viata!Vreau sa involuez. Sa fiu din nou un ou. Ma fac un ou de paste. Traiesc 2-3 zile, ma ciocneste cineva si e fericit. Si gata. Nu ma mai intereseaza ce o sa fie, ce-ar fi fost daca eram albastru in loc de rosu, daca ma punea la pasca sau la cozonac, daca eram de rata sau de strut. As fi un ou fericit.

Dar tu, viata, tu ma intristezi. Eu te zic lu mama. Dar mama doarme. Am fugit de langa ea pentru creierul de acum 2 minute. Trebuia sa scriu. Sa ma linistesc. Mama mi-a spus ca ma iubeste si ca sunt o randunica calatoare. Eu i-am spus ca am autocar si de asta ma plimb. O randunica cara un autocar si merge pentru ca autocarul e prea greu ca ea sa poata sa zboare. Dar eu nu-l mai vreau. Vreau sa fac pana. Acasa. Si sa iau o papadie si sa ma ridic la cer. Si cand bate vantul, sa zboare semintele si sa ma lase jos. Iar si iar. Unde ai fost azi, copile? Nu stiu si nici nu vreau sa stiu. Dar a fost frumos. Mai vrei sa mergi? Nu. Maine altceva. Dar, viata, sa imi promiti ca coada de la papadie o sa ma lase tot acasa. Si daca te tii de cuvant, poate ne jucam de-a vata de zahar. Sau de-a roua. Sau de-a verde crud.

prime impresii

Inca un picior si inca unul…haide, haide…misca-te, domnule ca intarzii. Da stai, ba, nene, ca toata lumea se grabeste. Toata lumea…monstrul de fier scrasneste din toate incheieturile dar merge, merge tot timpul in sus. Sus, la aer, la suprafata. Toata lumea alearga aici. Dupa bani si dupa metrou. Vor si ei o treapta pe scara rulanta. Una singura. Uite, pe treapta mea, iti dau voie si tie sa urci. Dar numai tie.Shhh! Nu incapem mai multi de doi. Da’ data viitoare, imi pastrezi si mie un locusor pe treapta ta, nu? E chiar hazliu, daca stii sa razi. Suntem intr-un vals al pasilor. Toti intr-o corala infinita. Si azi, si maine, si minutul urmator, si secunda precedenta. Si sub noi pufaie scara. Oare si scara are accent bucurestean? Pai da, ca e si ea gri, ca toate de pe aici. Vaaaai, dar cum poti spune asa ceva? Nu e totul gri, mai apare si cate o pata de culoare, ici si acolo. Sa nu imi spui ca nu te uiti la papucei in metrou! Eu da. Oamenii astia grabiti nu mai exprima niciun sentiment. Le-au uitat pe toate. Le-au luat si le-au aruncat la cosul de gunoi. Cand ma uit la ei, nu mai vad doi ochi, ci miliarde de ochi care se lasa dusi de miliarde de pasi spre miliarde de locuri. Miliarde de ochi cu acelasi ras fals si monoton. Miliarde de ochi care se uita in gol, spre un castig indepartat, miliarde de ochi fara pofta de viata. Miliarde de ochi care mananca la Mac si se tin de barele de la metrou. Dar macar anonimii astia au papucei draguti. Vara, cel putin. Toate sandalutele alea colorate, vii si stralucitoare imi aduc aminte de Scufita Rosie si de Alba ca Zapada si de Daisy. Si zambesc…vreau acasa. O pereche de ochi, dupa ce a scapat putin de la sedinta miliardelor de ochi, se holbeaza la mine:”Saraca nebuna, ce ii arde ei sa zambeasca?”.Sarac nebun, de ce nu zambesti si tu? Ai fi mai om. S-ar duce perechea ta de ochi si ti-ar cumpara o inima, un sufletel de copil si o cutie de bunatate, desi e stoc limitat. Dar tu nu vrei. Ramai ne-om atunci. Eu continui sa ma uit la papucei.